Arta românească în trei dimensiuni

Detalii
Categorie: Cultura
Publicat: 23 Octombrie 2014 09:33
Accesări: 1580

nichita_stanescuIată ce numesc eu poezie în trei dimensiuni: „Porni luceafărul. Creşteau/în cer a lui aripe,/Şi căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe//Un cer de stele dedesupt,/Deasupra-i cer de stele/Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele.//Şi din a chaosului văi,/Jur împrejur de sine,/Vedea, ca-n ziua cea dentâi,/Cum izvorau lumine;//Cum izvorând îl înconjor/Ca nişte mări, de-a-notul.../El zboară, gând purtat de dor,/Pân'piere totul, totul;//Căci unde ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a cunoaşte,/Şi vremea-ncearcă în zadar/Din goluri a se naşte.//Nu e nimic şi totuşi e/ O sete care-l soarbe,/E un adânc asemene/Uitării celei oarbe".

Nichita mi-a atras atenţia asupra acestui fragment din „Lucea­fărul", spunându-mi că el constituie o mare poezie. Am cercetat ani de zile strofele, şi, sub ochii minţii, ele mi-au părut a avea volum, corp, mi s-au părut a fi o poezie în trei dimensiuni. Tot poezie în trei dimensiuni socotesc a fi „La steaua" şi fragmentul cosmogonic din „Scrisoarea I" de acelaşi autor.
Înainte de a-l cunoaşte pe Nichita, îl studiasem pe cont propriu mai bine de şapte ani şi făcusem o adevărată obsesie pentru „Omul fantă". În spriritul acestui text - pe care îl apreciez, de asemenea, ca fiind artă în trei dimensiuni - realizasem şi eu - după ani de eforturi - trei poezii scurte ce dădeau senzaţia de spaţiu autonom, „Anotimp ascuns", „Femeie dormind" şi „Privighetoarea", pe care le-am publicat în „Iubire de pietrar", volumul meu de debut, apărut în 1982. Aceste poeme îi plăcuseră mai mult lui Nichita, când, tot în 1982, mă acceptase ca ucenic al lui.
În 2013, pe când pregăteam cu maestrul Sorin Dumitrescu „Anti­meta­fizica", ediţia a V-a, pentru tipar, acesta mi-a spus că „Omul fantă" şi cele trei poeme scurte ale mele sunt necuvinte, că trebuie citite în spiritul volumului „Necuvintele" al lui Nichita Stănescu, şi că tocmai de aceea m-a acceptat ploieşteanul lângă el, că scriu şi eu necuvinte.
De prin 1980, recitesc, cam o lună pe an, în fiecare an, „Elegiile daneze" şi „Sonetele către Orfeu" ale lui Rilke, în traducerea lui Dan Constantinescu. Într-unul dintre aceste sonete, am găsit substantivul necuvintele. Nichita îl cunoaştea foarte bine pe Rilke, cartea sa „11 Elegii" fiind o replică la „Elegiile daneze". Probabil că Nichita şi-a dat seama de importanţa acestui substantiv şi a făcut din el un concept, şi, din concept, o viziune.
Crezând că e imposibil să scrii numai cu necuvinte, Nichita împărtăşise poezia în două: în revelaţie (scrisă numai cu necvinte) şi în arcul de amortizare a revelaţiei, scris în mai multe versuri şi din cuvinte apropiate ca intensitate metafizică de cele din revelaţie, dar încă altceva decât revelaţia, decât necuvintele. Versul sau versurile revelaţiei sunt şi ele poezie în trei dimensiuni, realizând un corp, un spaţiu autonom.
După moartea lui Nichita Stănescu, am tot încercat să măresc numărul revelaţiilor şi al versurilor revelaţiei într-un poem, scăzând numărul versurilor arcului de amortizare. Îngrozit de lipsa de frumuseţe a versurilor arcului de amorti­zare, am scris şi poeme care conţin numai revelaţii, cum este „Oratoriu de bărbat/ Clipă captivă, simt pe faţă vina mamei mele" din Volumul „Trei tipare", lăsând coerenţa versurilor pe seama şedinţelor colective de psihanaliză. Exersând astfel zeci de ani, am ajuns la „Noapte de ianuarie", poem recent scris numai din revelaţii care au şi coerenţa formală, nu numai pe aceea a psihanalizei. Dar am ajuns la acest nivel după mai bine de treizeci de ani de viaţă morală, de post şi de rugăciuni, în care mi-am întărit spiritul.
George Bacovia are o poezie aproape în totalitate cosmică, deci tridimensională. Este uimitor ce spirit puternic a avut acest om în aparenţă neajutorat!
Lucian Blaga are şi el revelaţii tot mai lungi în versurile sale şi arcuri de amortizare tot mai scurte. Despre Blaga, Nichita spunea că, din punctul de vedere al compoziţiei, acesta este inversul lui Eminescu deoarece, la Eminescu primul vers este versul mare iar, la Blaga, ultimul vers este revelaţia, nu primul. Blaga ar începe, aşadar, cu arcul de amortizare.
Scriind în „Pentru Patrie" despre Bacovia, numeam arta lui poezia gravitaţională. Scriind, tot în „Pentru Patrie", despre Constantin Brâncuşi, spuneam că fiecare lucrare a lui este un infinit integral spiritualizat. Dar Brâncuşi este inefabil, este antigravitaţional. În cultura română, Brâncuşi este calota de sus a sferei, iar Bacovia este calota de jos.
În muzica românească, infinite integral spirtualizate mai sunt în „Balada" lui Ciprian Porumbescu şi în „Rapsodia a II-a" a lui George Enescu.
În grafica românească, infinite negre integral spiritualizate cuprind cele trei lucrări din ciclul „Încercare de înşurubare în real" de Mircia Dumitrescu.

 

Aurelian Titu Dumitrescu