Începutul sfârşitului, 22 iunie 1941!...

Detalii

Categorie: Documentar

Publicat: 25 Iunie 2015 07:47

Accesări: 1413

„Nu trăgeam într-un om care sărea cu paraşuta, chiar dacă se întâmpla să cadă în teritoriul controlat de duşman. Odată doborât, pilotul nu mai era inamicul nostru.” (Slt. av. (r.) Vintilă Brătianu, Grupul 7 Vânătoare)
„OSTAŞI, vă ordon: treceţi Prutul!” Acest ordin, remis trupelor române concentrate pe graniţa de est a ţării, la ora 02:00 în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, a însemnat intrarea faptică a României în cel de-Al Doilea Război Mondial. Supusă presiunilor conjugate ale statelor revizioniste (Ungaria, Bulgaria şi Rusia Sovietică) şi ale aliaţilor primelor două (Germania, respectiv Italia), România, lipsită de ajutorul Franţei, aliatul său tradiţional, pierde Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa în favoarea U.R.S.S (26-28 iunie 1940), nord-vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei (30 august 1940), respectiv Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (7 septembrie 1940).
Situaţia creată a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea şi accederea la putere a generalului Ion Antonescu, alături de noul rege, Mihai I, fiul lui Carol. Urmărind protejarea graniţelor deja ciuntite de o nouă agresiune sovietică, dar şi recuperarea teritoriilor cedate lui Stalin la începutul verii lui 1940, România a aderat la Pactul Tripartit la 23 noiembrie 1940. Pasul fără de întoarcere către război fusese deja făcut.
Ca armă de elită a Armatei Române, aviaţia militară suferea, la finalul deceniului al treilea al secolului trecut, de lipsa materialului volant de ultimă generaţie, cel în uz în cadrul aviaţiei de vânătoare fiind format, în principal, din avioanele de vânătoare poloneze PZL P.11, respectiv PZL P.24. Pentru remedierea acestei situaţii, pe parcursul anului 1939 au fost iniţiate contracte, atât cu uzinele „Hawker” din Marea Britanie, cât şi cu uzinele „Messerschmitt A.G.” din Augsburg, referitoare la înzestrarea Forţelor Aeriene Regale Române cu avioane de vânătoare moderne: ne referim la vânătorul britanic Hawker Hurricane Mk. IA şi „copilul teribil” al profesorului Messerschmitt, avionul de vânătoare Messerschmitt Bf 109E. Ironia sorţii face ca ambele tipuri de aparate de zbor să ajungă, sub formă de kit-uri gata de montaj însoţite de echipe de tehnicieni din ţările de origine, la aerodromul Pipera, în primăvara anului 1940, cu puţin timp înainte ca aceste două aeronave să devină pioni principali în Bătălia Angliei.
Nici fabricile româneşti nu stăteau deoparte în acest joc tehnologic: de pe aerodromul uzinelor „I.A.R.” Braşov începuseră să decoleze, spre a ajunge la unităţile operative ale Flotilei 2 Vânătoare, aeronavele de concepţie românească IAR-80. Material volant modern, monoplan, monoloc, monomotor de construcţie integral metalică, acesta era rodul gândirii colectivului condus de profesorii Ion Grosu, Ion Coşereanu şi de inginerii Gheorghe Zotta, Viziru Grosu şi Ion Wallner.
În acest sens, la 21 iunie 1941, structura de forţe se prezenta astfel: Grupurile 5, 7, 8 Vânătoare, echipate cu aeronave IAR-80/80A, Heinkel He-112B, respectiv Messerschmitt Bf 109E; Grupurile 1, 2, 3, 4, 5 Bombarda­ment şi 6 Bombardament Mixt, echipate cu aeronave Savoia S-79B, Potez 633 B2, PZL.37A/B, Heinkel He 111H-3, Bloch MB 210 şi IAR-37.
Cu aceste aeronave urma Gruparea Aeriană de Luptă (GAL), principala forţă de luptă a aeronauticii militare române în campania din 1941, să deschidă „balul de foc şi moarte” în zona de front ordonată, alături de unităţile Luftwaffe. Conform ordinului 101/22.06.1941, transmis de Statul Major al Aerului către GAL, bombardierele urmau să treacă graniţa de est a ţării la ora 04:00 dimineaţa, având ca principale ţinte aerodromurile, comunicaţiile şi concentră­rile de trupe inamice, în timp ce „vânătoarea amică” avea atât rolul de a respinge atacurile vânătorilor cu stele roşii pe aripi asupra bombardierelor aliate, dar şi de a interzice acţiunile aviaţiei sovietice de bombardament.
Prima zi de luptă în est a adus confruntări extrem de dure între piloţii români, alături de aliaţii lor germani, şi piloţii sovietici. Decolaţi cu începere de la orele 03:45, de pe aerodormurile Focşani Nord, Bârlad şi Râmnicu Sărat, vânătorii români au intrat în luptă împotriva sovieticilor care încercau să atace bombardierele ce tocmai îşi lansau încărcătura explozivă asupra aerodromurilor militare de la Chişinău, Bolgrad, Bulgărica şi Ismail.
Încrezători atât în materialul volant, cât şi în tehnica pilotajului (cizelată de „profesorii” din cadrul Misiunii Militare Germane, ajunsă în România pe 12 octombrie 1940), piloţii români, terminând lupta aeriană cu omologii sovietici, şi-au trecut în cont şi atacuri la rasse-moute asupra aerodromurilor inamice. Astfel, se cuvine să-i amintim pe cpt. av. Alexandru Manoliu (comandantul escadrilei 57 din cadrul Gr. 7 Vt.), lt. av. Dan Scurtu şi adj. stg. av. Nicolae Iolu, care, la bordul Bf-urilor 109E, au atacat aerodromul de la Ialoveni, incendiind mai multe aeronave inamice. Nu s-au lăsat mai prejos nici piloţii aflaţi la manşa IAR-urilor autohtone: plecaţi în însoţirea unei formaţii de bombardiere Savoia S-79B, care avea sarcina să atace aerodromurile Bolgrad şi Bulgărica, IAR-iştii dau, la rându-le, nas în nas cu vânătorii sovietici. La fel ca în cazul colegilor din Grupul 7 Vânătoare, aceştia se folosesc cu iscusinţă de viteza şi maniabilitatea vânătorilor braşoveni, reuşind să protejeze formaţia de atacurile sovieticilor, echipaţi, în principal, cu avioanele de vânătoare monoplane Polikarpov I-16 Rata şi cu biplanele Polikarpov I-15 Tchaika. Deşi evoluând cu o viteză inferioară faţă de IAR-uri, respectiv Messerschmitt-uri, monoplanele şi biplanele Polikarpov puneau destule probleme în lupta manevrieră, unde deţineau avantajul unei maniabilităţi mai bune. De asemenea, superioritatea numerică în materie de material volant se afla tot în mâinile sovieticilor; cu toate acestea, folosindu-şi la maximum avioanele, îndemânarea şi inteligenţa, piloţii români, alături de camarazii germani, au reşit să nege inamicului acest avantaj în luptă.
Aviatorii români au încheiat prima zi a războiului în est cu 10 victorii aeriene confirmate: patru dintre acestea au aparţinut Escadrilei 53 Vânătoare, echipată cu aeronavele Hawker Hurricane Mk. IA, care a trimis şase vânători pentru însoţirea a 10 avioane din Grupul 4 Bombardament. Alte două (I-16) au fost creditate slt. av. Teodor Moscu, aflat la bordul unui He-112B al Escadrilei 51 Vânătoare, în atacul la sol asupra aerodromului Bulgărica. Bineînţeles, nu există victorii fără pierderi: opt aeronave pierdute la inamic, cu tot cu echipaje, în timp ce cinci IAR-uri 80 au fost avariate în luptă, pilotul unuia dintre ele, lt. av. Gheorghe Posteucă fiind rănit în zona capului.
Luând pentru prima oară contact cu realităţile războiului, piloţii români au dat dovadă de putere de adaptare şi curaj în faţa unui inamic superior numeric, dar nu neapărat şi tehnic. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor va dovedi, însă, potenţialul imposibil de stăvilit al sovieticilor, căruia nici măcar rafinamentul tehnicii germane nu i-a putut face faţă. Cu toate acestea, oriunde şi oricând a fost nevoie, piloţii români, aflaţi fie la manşa IAR-urilor 80/81, fie la cea a Bf-urilor 109G, au ieşit în faţa inamicului, încercând să protejeze, de prea multe ori chiar cu preţul propriilor vieţi, albastrul cerului românesc.

Gheorghe Crăciunescu